…și oricare altul care își înțelege menirea pe acest pământ. Prin strălucire, am fost creați de Dumnezeu să strălucim.
Zilele acestea mi-am reamintit de Luceafărul, iar finalul poeziei redă oarecum un sentiment lăuntric pe care îl simt în perioada asta.
„- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
…
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.”
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
…
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul: – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.
Ce cuvinte!… „Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”… Cât de multe putem primi („catarg după catarg” etc.), și totuși suntem gata să renunțăm la veșnicie, la tot doar pentru a urma un om… un om atât de schimbător. „Și pentru cine vrei să mori?”…
Și aș vrea să închei astfel:
Și noi suntem luceferi
și-avem o strălucire,
Purtăm în noi puteri
Și-un duh de nemurire.
Dorințe, idealuri
și visuri ce ne-animă
Să nu ne depărteze
De gloria sublimă.
Păstrați în voi lucirea
Și nu o irosiți.
Călcați peste zdrobirea
de patimi și dorinți.
Păstrați în voi lucirea!
Așa-am să fac și eu.
Și-n dar e izbăvirea,
Dar de la Dumnezeu!
O studentă creștină din Lituania, pe nume Leonas Sileikis, a trebuit să se prezinte în fața unei comisii formată din șapte profesori pentru a fi chestionată în legătură cu credința creștină pe care Leonas o susținea și o practica.
Studenta a fost întrebată ce părere are despre cărțile ateiste.
– Sunt pline de minciuni și calomnii, a răspuns Leonas liniștită.
Atunci un profesor ateu i-a ținut un discurs împotriva credinței creștine și a încheiat întrebând-o dacă renunță la credința ei.
– Cred că nu voi înceta să cred, i-a răspuns studenta cu îndrăzneală.
Directorul școlii i-a explicat tatălui ei, care era de față, că religia este periculoasă. Tatăl studentei a răspuns: „Nu religia este periculoasă, ci faptul că dumneavoastră o călcați în picioare. De aceea elevii nu-și mai respectă profesorii, studenții consumă alcool și droguri, fumează și duc o viață dezordonată.”
Directorul a continuat dându-și importanță: „Având în vedere că în zilele noastre puțini oameni se mai duc la biserică, e bine să fim de partea majorității.”
Dl. Sileikis i-a replicat: „Numai cadavrele sunt duse de apă. Cei vii înnoată împotriva curentului.”
Atunci, profesorii l-au avertizat: „Cu astfel de idei fiica dumneavoastră nu-și va mai putea continua studiile.” Dar dl. Sileikis a răspuns: „Nu credința ei este piedica, ci concepțiile dumneavoastră. Și apoi, la ce bun să studiezi dacă trebuie să renunți la valoarea cea mai nobilă: credința personală în Iisus Hristos?”
Familia Sileikis trăia și practica credința despre care scrie sfântul apostol Pavel în epistola sa către evrei: „Și fără credință este imposibil să-I fim plăcuți lui Dumnezeu. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că-i răsplătește pe cei care-L caută.” (Evrei 11:6)
(Anonim)
Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.
Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul „clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.
Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.
Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai sunăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.
E dialogul binecuvântat
Când pe genunchi avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.
Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.
Imagine you and your spouse building a brick wall together. One of you may primarily be the initiator, while the other will likely primarily be a helper.
What would it be like if one or the other of you refused to do his or her part? Instead, he/she either does nothing or criticizes everything his/her spouse is trying to build. Worse yet, imagine while one’s back is turned, the other knocking down the bricks and rocks that he/she had built up. In either case, the wall doesn’t progress and the conflict between husband and wife continually escalates. Eventually, the project is completely neglected. From time to time he/she comes and looks wistfully at that section of the wall but the weeds have grown and the tools have rusted. All hope of ever building anything is lost.
This scenario is repeated over and over in most struggling marriages. A husband tries to build godly headship in the home but his wife opposes or undermines him. A wife tries to initiate biblical parenting, but he won’t get involved. He tries to initiate sexual intimacy and she won’t respond. She wants deeper communication but he refuses to engage. And so it goes.
When was the last time you reflected on the „marriage wall” you’re building together? Are the roles clear? Is there passivity, undermining, or obstruction going on? Has stubbornness brought you to an impasse? If so, what needs to happen to resolve the issues and start building as partners again?
(From Biblical Answers for Struggling Marriages:31 Lessons for Marriage at an Impasse)
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu…
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn…
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ți pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ți sunt!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!
Am spus-o cândva, cu 24 de ani în urmă… și astăzi, încă putem striga la fel:
Vino Doamne!
Pentru cei ce și-au dat cândva viața pentru a face colțul de lume unde trăiesc un loc mai bun! Pentru cei care astăzi uită acest lucru! Pentru cei cei uită că Domnul Isus Hristos a făcut același lucru pentru noi, ca să moștenim împărăția: S-a sacrificat pe Sine, iar noi trăim azi fără Dumnezeu!
Vino Doamne!… și ai milă de noi!
Nopți lungi și triste acasă mă gândesc Și pe voi acolo vă zăresc. Sunt nopți pline de groază pentru mine în război, Sunt nopți de basm acolo la voi.
Și Doamne pentru ce o viață de coșmar? Și pentru cine se moare în zadar? Sunt nopți pline de groază când teamă mi-e să fiu, Sunt nopți de basm de care nu mai știu.
R: Doamne, vino Doamne Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
De ce nu încetați acest cumplit război? De ce vă gândiți numai la voi? Și nici nu vă pasă de mama care-și plânge Copilul său ucis ce zace-n bălți de sânge. Și nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt, De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt.
Este o întrebare pe care ne-o punem fiecare dintre noi la un moment dat. Și dacă nu, ar trebui să ne-o punem. De ce? Pentru simplul fapt că fiecare om este o „victimă” a situațiilor, presiunilor, evenimentelor și persoanelor cu care avem contact. Fie că stai în picioare sau cazi, tu ești rezultatul propriilor tale decizii. Cu atât mai puțin ar trebui să se vadă în tine rezultatul deciziilor pe care altcineva le-a luat pentru sine. Nu ar trebui să urmăm pe altcineva în hotărârile lui, decât dacă acestea coincid cu voia lui Dumnezeu. Atunci întreabă-te: asta trebuie să faci?
Pentru că ceea ce faci, te caracterizează ca persoană. Fiul risipitor a plecat pentru că așa a ales; s-a întors tot pentru că a ales. Nu a fost nimeni să meargă după el, să îl urmeze în gândirea lui. Dar noi o facem ades. Ne îmbrăcăm așa cum face sau spune altcineva, gândim ca altcineva. Uneori poate din admirație, alteori poate din compătimire… dar problema este: cine sunt eu?
Să nu uităm că Edenul a fost pierdut de către om din interiorul său. Șarpele nu l-a obligat sau la forțat pe om să încalce porunca lui Dumnezeu; ci omul a ales neascultarea, pentru că a gândit ca șarpele… a gândit ca altcineva. Atunci el și-a pierdut identitatea… și raiul.
Sunt persoane de care ne atașăm; dar odată ce acestea pleacă, fie le păstrăm în cugetul nostru, fie le urmăm în continuare. În ambele situații, ne pierdem identitatea proprie. Cine ești tu? Ești ceea ce te „ajută” altul să fii? Urmezi tu într-adevăr ceea ce Dumnezeu așteaptă de la tine? Sau Îl lași să aștepte, că tu ești prea ocupat să urmezi ceea ce face altcineva? Nu lăsa pe cineva exterior ție să-ți determine credința și faptele tale. Poate că îți dorești ca cineva drag să se întoarcă la tine. Dar nu îl ajuți conformându-te tu cu ceea ce face el, ci dacă îți păstrezi verticalitatea, avându-L ca temelie pe Dumnezeu!
Nu te lăsa ademenit, ci gândește-te… cine sunt eu?
Ieri am auzit un colind pentru prima dată și care mi-a plăcut foarte mult. Mai rar găsești astfel de versuri. Așa că, imediat cum am ajuns acasă l-am căutat și îl împărtășesc și cu voi. Să vă bucurați de sărbători și să vă gândiți pentru ce sărbătorim!
„Pe-un pătul de fân şi floare,
tare greu
s-a născut Copilul Soare,
tare greu.
Dar în casa ta, vecine,
n-ai o mână de sulfine,
să se nască şi la tine
Dumnezeu?
Ia auzi ce vânt subţire,
subţirel
bate rău printre cămile,
subţirel…
Iar tu, om cu minte-naltă,
stai cu inimă de piatră.
N-ai tu oare-un colţ de vatră
pentru El?
Plânge Pruncul ca o mierlă,
plâns nespus,
că în iesle nimeni pernă
nu i-a pus.
Iar tu-n casa ta frumoasă
te-ai culcat şi nici nu-ţi pasă.
Nu vrei tu să-L iei în casă
pe Isus?
Sus în Cer cu dor de frate,
sus în Cer,
El ţi-a pregătit palate,
sus în Cer.
Iar tu, inimă amară,
cum de-L poţi lăsa afară,
ca de dor şi frig să moară,
pui stingher?
Peste valea cea de plângeri,
auzi tu?
Auzi corul cel de îngeri,
auzi tu?
Omule cu uşă strâmtă,
oare nu te înspăimântă
că tot Cerul stă şi cântă
şi tu nu?
Iată, vin păstorii-n grabă
pe pământ,
şi de Prunc pe toţi ne-ntreabă
pe pământ.
Hai vecine la ferestre,
haide să le dai de veste
că-i aici la tine-n iesle
Pruncul Sfânt!”
Alaltăieri a fost Revelionul, ieri am avut vacanța de vară, iar mâine… va fi din nou Revelionul. O modalitate simbolică de a exprima cum simt eu trecerea timpului. Dacă până acum spuneam „ce repede trece timpul!”, acuma putem spune într-un mod degajat că pur și simplu „zboară”. Când mă apuc și eu să mai scriu câteceva pe blog, văd cu stupoare câte zile (sau săptămâni) au trecut de la ultimare postare.
Și nu doar timpul și-a amplificat viteza, ci parcă și societatea. Oamenii sunt grăbiți, agitați, nervoși. Se înghesuie în RATB de parcă ar fi ultimul tren spre Rai. Măcar de l-ar prinde pe acela… Sunt nerăbdători și gălăgioși, și nici măcar nu s-a apropiat Crăciunul atât de mult. Vânează orice ofertă și urmăresc fiecare eveniment: Halloween, Black Friday, Sf. Andrei, 1 Decembrie și altele. Studenții încep să-și pregătească temele (eventual), iar bisericile se gândesc deja la colinde.
Cu toate acestea, atmosfera este îmbibată de farmec și tradiție. Se aproprie sărbătorile de iarnă și, ca orice sărbătoare, este un motiv de bucurie. Să sperăm numai că ne și amintim de ea! Că dacă sărbătorile nu mai reprezintă altceva decât „să facem bani ca să cheltuim bani”, atunci nu, mulțumesc! așa ceva nu mi-aș dori.
Chiar dacă ne place sau nu, viața trece atât de repede… Trebuie să avem grijă să nu treacă în zadar. Să acumulăm spiritual ceea ce este necesar și să ne pregătim pentru ceea ce urmează (creștinii ar trebui să înțeleagă ce spun). Eu, personal, de vreo două săptămâni mă simt tot mai binecuvântat și împuternicit de Dumnezeu. Iar un lucru pe care îl am în minte acuma este acesta: aveți grijă de familiile voastre! Familia este prima instituție creată de Dumnezeu. Ea nu este doar importantă, ci vitală aș putea spune. Viața cotidiană încearcă s-o sfâșie, dar să nu-i permiteți. Așa că protejați-vă familia, petreceți timp mai mult cu cei dragi și întăriți-vă sufletește! Chemați-L pe Dumnezeu în familie și primiți-L pe Isus ca Domn și Mântuitor care v-a achitat o datorie enormă pe care nimeni nu putea s-o plătească: păcatul fiecăruia dintre noi. Nu-L lăsați pe Isus ca și un prunc într-o iesle; El este chitanța plății pentru intrarea în Rai.
„Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1)
Cred că orice om este dotat cu suficientă înțelegere încât să poată recunoaște adevărul acestei afirmații. Realitatea în care trăim este independentă de credința sau încredințarea pe care fiecare dintre noi o are. Ea nu depinde de ceea ce credem sau nu credem. Că dacă ar fi așa, atunci Universul ar fi cu mult mai sărac și mai simplu decât este acum.
Azi am terminat de vizionat un serial anime în care am regăsit aceeași afirmație, formulată puțin diferit. Ousawa Akatsuki, personajul principal, un luptător aflat față în față cu un inamic mai puternic decât el, tocmai pierde posibilitatea de a-și mai folosi sabia. Cu toate acestea, el a pășit înainte pentru a continua să-și înfrunte adversarul, dar Myuu (partenera lui) încearcă să-l oprească:
Myuu: Încetează odată! E o nebunie să continui să lupți. Nici măcar nu mai ai o armă. E fără speranță! Akatsuki: Sănătate, nebunie, fără speranță sau cu speranță. Nimic din toate astea nu mai contează acum. Este ori da, ori nu. Ori ai credință, ori nu! Asta-i tot! Myuu: Dar… Akatsuki: În momentul ăsta, trebuie să ai încredere în mine. Nu poți înceta să crezi în mine, nu acum! Dacă ai credință doar în lucrurile care știi că se vor întâmpla, asta nu-i credință cu adevărat. Este acum sau niciodată. Acum trebuie să ai încredere în mine! Ai decis să rămâi cu mine, așa că… trebuie să crezi că nici eu nu voi pierde, nu aici. Ori este atât de greu să crezi în mine?
Credința NU determină un anumit lucru să existe sau să se întâmple; ci doar ne deschide ușa să putem avea legătură cu acel lucru. Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică nu sunt lucruri pe care le poți vedea în mod normal, dar credința face posibilă legătura noastră cu ele.
Iată că s-a mai dus o vară… s-a mai terminat un sezon. A mai căzut o filă din calendarul vieții noastre. Câte credeți că mai sunt? Indiferent de numărul lor, cu toții știm că va fi o zi când Cineva o să desprindă și ultima filă. Dar important este ce veșnicie va fi scrisă pe spatele ei. Pentru că, atunci când timpul se termină, urmează nesfârșitul. Unde va fi al nostru, al fiecăruia din noi? Foarte adevărată este expresia „cum îți așterni, așa vei dormi!”, pentru că în patul pe care îl pregătim de acuma ne vom „odihni” în veșnicie.
Pun pariu că o să spuneți că asta sună a „melancolie de toamnă”. 🙂 Poate că da, poate că nu… Până atunci, ne pregătim de școală, de cursuri… fiecare după caz; de noi aventuri într-un nou sezon al vieții. Până la ultima filă trebuie să creștem în toate privințele, să devenim tot mai mult oameni destoinici și de caracter. Cine știe câte filme și jocuri vor mai apărea? Cine știe cât de mult vom crește spiritual (să sperăm)? Cine știe câte vom mai descoperi din acel izvor nesecat numit Biblia?
Nu ne rămâne decât să facem ceea ce avem de făcut, într-un chip cât mai vrednic de Dumnezeul Creator!
– Timpul este singura monedă pe care o ai; tu decizi pe ce o cheltuiești.
– Toți avem o mașină a timpului. Câteodată ne duce înapoi, atunci avem amintiri; câteodată ne duce înainte, atunci avem vise.
– Timpul este prea încet cu cei care așteaptă, prea iute cu cei care se tem, prea lung pentru cei care suferă, prea scurt pentru cei care se bucură, dar pentru cei care iubesc, timpul este eternitatea.
– Nimeni nu poate omorî timpul fără să rănească eternitatea.
– Timpul este un hoț pe care legea nu-l pedepsește.
– Cât de lung este un minut depinde de care parte a ușii către baie te afli.
– Ceea ce poate fi făcut oricând, nu e făcut niciodată.
– Vestea proastă e că timpul zboară; vestea bună e că tu ești pilotul.
– Timpul ne întipărește pe fețe lacrimile pe care nu le-am vărsat.
Probabil că m-am crezut vreun fel de Superman… sau cineva care, odată ce a căpătat credință în Dumnezeu, devine indistructibil… numai că lucrurile nu stau chiar așa de simplu. Nu vreau să spun că aș fi fost dezamăgit din partea cerului, nici măcar nu am de gând să insinuez așa ceva. Ci mai degrabă m-a izbit realitatea stării mele înaintea atotputerniciei și măreției lui Dumnezeu; păcatul și slăbiciunile mele înaintea luminii lui Dumnezeu nu pot fi ascunse. Acum, nici măcar de mine însumi nu le mai pot ascunde, că prin conștiință și prin Cuvântul Său, El mi le pune în fața ochilor de parcă aș privi într-o oglindă.
Dar acesta cred că este un lucru bun: pentru că dacă lui Dumnezeu nu i-ar mai fi păsat de mine, nu s-ar mai obosi să-mi tulbure conștiința. Și este foarte adevărat ce am învățat recent: cuvintele oamenilor nu sunt sfinte și, prin urmare, nu au puterea să ne sfințească; doar Cuvântul lui Dumnezeu (Scriptura) conține cuvinte sfinte. Datoria noastră este să le împlinim în viața noastră dacă vrem să fim plăcuți lui Dumnezeu. Iar atunci când întunericul vine peste sufletul nostru (pentru că vine… la fiecare în parte, în moduri și timpuri diferite), tot Cuvântul lui Dumnezeu ne va scoate iar la lumină, exact ca în psalmul 23. De aceea, vreau să scriu cu mâna mea acest psalm, pentru că tot așa mă simt și eu scos dintr-o „vale întunecată” de către Tatăl Ceresc.
PSALMUL 23 (O cântare a lui David)
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi, și mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul, și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, și paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.
Avem parte de îndurarea lui Dumnezeu mai mult decât sunt pregătiți să credem. Dar înțelegerea noastră nu va schimba caracterul lui Dumnezeu. El va privi în continuare către noi prin Fiul Său, Isus Hristos. Și El ne va da putere să răzbatem prin furtuni, să ieșim din întuneric și să înaintăm spre Împărăția Cerească!
Am citit în dimineața aceasta un text din Evanghelia lui Matei, iar un fragment se referă la un moment din viața lui Isus când El ajunge în ținutul Gadarenilor, unde îl întâmpină doi oameni posedați care au ieșit din morminte (Matei 8:28-32). Aceștia strigau: „Ce legătură este între noi și Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?” Îmi place că acest pasaj arată că și dracii înșiși recunosc că nu există nicio legătură între Dumnezeu și demoni, între lumină și întuneric.
La fel este și cu noi, care am fost răscumpărați prin jertfa lui Isus: acum îi aparținem lui Dumnezeu, El ne numește fii ai Săi și nu trebuie să mai avem nicio legătură cu influențele demonice, cu lumea și cu întunericul. Cu câteva versete mai înapoi, Isus se afla într-o corabie, pe mare. Și deși era o furtună mare, pentru că Isus era prezent acolo, și ceilalți oameni se aflau la adăpost. Alături de Dumnezeu, pot veni orice încercări, orice demoni, orice nenorociri… noi nu avem legătură cu ele, ci ne aflăm sub ocrotirea Dumnezeului Cel Sfânt !
Dar ce este mai interesant abia urmează! „Dracii rugau pe Isus și ziceau: Dacă ne scoți afară din ei (din oameni), dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci.” (versetul 31) Și uimitor este răspunsul lui Isus: „Duceți-vă!” … Dracii, în întunecimea lor, știu să înalțe o rugăciune înaintea Fiului lui Dumnezeu. Și nu doar atât! Aceasta este și ascultată!
Iar noi, oamenii, care considerăm că nu suntem întocmai ca și dracii, de ce ne este așa de greu să înălțăm rugăciuni Celui care are autoritate și putere să le împlinească? De ce nu o facem, noi, cei pentru care a venit Isus pe pământ ca să ne salveze? Sau dacă ne rugăm, de ce nu o facem cu credință?
Să întărim credința noastră în Dumnezeu și să rămânem în prezența Lui protectoare! Este unul din lucrurile pe care El le așteaptă din partea noastră. Să nu-i lăsăm pe demoni să ne arată cum să ne rugăm, să ne învețe ceea ce noi trebuie deja să știm și să facem! Dumnezeu ascultă rugăciunea oricui !
Poate că sunt un sentimentalist… poate că sunt romantic… poate că am și o trăsătură melancolică… poate că sunt poet… 🙂 dar acum am revăzut această minunată reclamă la centura de siguranță, care mai spune și altceva în afară de protecția din timpul șofatului…
…este protecția pe care o oferă familia !
În acest început de an, îmi doresc pentru 2012 (și nu numai) ca acest lucru să se îmbunătățească în viața mea și a voastră și să fim binecuvântați cu acea centură unică, potrivită fiecărui suflet în parte ! Să fim înconjurați de dragoste, de familie, de cei dragi și de puterea de a înainta alături de ei !
Și nu doar timpul și-a amplificat viteza, ci parcă și societatea. Oamenii sunt grăbiți, agitați, nervoși. Se înghesuie în RATB de parcă ar fi ultimul tren spre Rai. Măcar de l-ar prinde pe acela… Sunt nerăbdători și gălăgioși, și nici măcar nu s-a apropiat Crăciunul atât de mult. Vânează orice ofertă și urmăresc fiecare eveniment: Halloween, Black Friday, Sf. Andrei, 1 Decembrie și altele. Studenții încep să-și pregătească temele (eventual), iar bisericile se gândesc deja la colinde.
Metamorphosis 