Sinistru ne scurgem nisipul vieții
În marea uitării ce zace-n abis,
Iar omul încearcă în mijlocul pieții
Să-și cumpere viața ce-o vede în vis.
Zadarnică-i este speranța lumească
Când crede că totul e în mâna sa.
Dorește sălbatic fericit să trăiască,
Iar ego-ul îi promite orice va visa.
Dar iată în zare izvorul curat
Cum drumul și-l sapă prin viață;
Și tot ce atinge este îmbălsămat
Căci este atins de-o Slavă măreață.
Nimic din ce-am face nu ar merita
Dumnezeu să ne dea recompensă,
Nici fapta, nici gândul și nici altceva
Nu mută a răsplătirii piesă.
Dar iată că totuși ne-mbracă în har
Și primim mai întâi mântuirea,
Că așa e izvorul cel fără hotar:
În cer Dumnezeu ne face primirea.
Și oricâte clipe mai apoi ar urma,
Dumnezeu credincios ne este alături
Și oricât de mult sau adânc am cădea,
Prin darul Său iarăși primim îndurări.
Și iarăși prin dar primim noi putere
Să-nvingem păcatul și-ale sale dureri,
Tot El dă tărie să stăm în picioare
Și să lucim în noapte ca niște luceferi.
Credința, speranța și dragostea ta
Sunt și ele lucrarea zidită de El,
Orice bine-ai face cu vorba sau fapta
Sunt daruri primite prin har de la Miel.
Iar orice victorie ce-n viață tu ai,
Sau perechea ce-ți mângâie sufletul,
Pentru ele nimic nu poți ca să dai
Căci prin daruri răspunde Divinul.
Sunt daruri trimise din a Sa bunătate
Ce-ți umplu de farmec întreaga ființă.
Nu pot fi plătite sau răscumpărate
Ci numai primite având pocăință.
…și oricare altul care își înțelege menirea pe acest pământ. Prin strălucire, am fost creați de Dumnezeu să strălucim.
Zilele acestea mi-am reamintit de Luceafărul, iar finalul poeziei redă oarecum un sentiment lăuntric pe care îl simt în perioada asta.
„- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
…
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.”
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
…
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul: – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.
Ce cuvinte!… „Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”… Cât de multe putem primi („catarg după catarg” etc.), și totuși suntem gata să renunțăm la veșnicie, la tot doar pentru a urma un om… un om atât de schimbător. „Și pentru cine vrei să mori?”…
Și aș vrea să închei astfel:
Și noi suntem luceferi
și-avem o strălucire,
Purtăm în noi puteri
Și-un duh de nemurire.
Dorințe, idealuri
și visuri ce ne-animă
Să nu ne depărteze
De gloria sublimă.
Păstrați în voi lucirea
Și nu o irosiți.
Călcați peste zdrobirea
de patimi și dorinți.
Păstrați în voi lucirea!
Așa-am să fac și eu.
Și-n dar e izbăvirea,
Dar de la Dumnezeu!
A fost cândva… şi c-un fior pe pleoape,
ne-om aminti sub viţă şi smochin.
A fost cândva un nesfârşit de ape…
Şi Duhul Sfânt plutea ca un suspin…
Deodată-n larg a răsunat Cuvântul!
Şi nevăzutul se făcu atom.
Isus umplea cu bogăţii pământul
când făuri ca frate-al Său pe om.
De dragul lui venea ades în luncă
şi tot ce-avea pe-acest pământ i-a dat.
Un singur rod, o singură poruncă,
purta un singur sâmbur de păcat.
Dar într-o zi se auzi-n ţărână:
„Gustaţi din rod şi fiţi ca Dumnezeu!”
Şi omu-a-ntins către păcat o mână,
iar Cel Viclean l-a prins în lanţu-i greu.
A plâns în cer o inimă frăţească.
Dar nu-i putea ascunde-al faptei blam.
Ci trebuia un preţ să se plătească.
Şi fu gonit şi rob Adam.
Nemaiavând nimic să-i aparţie
spre-a se plăti din lanţul Celui Rău,
S-a dat Isus pe Sine însuşi Sie,
căci numai El era deplin al Său.
Astfel din jertfă s-a născut iubirea.
Şi proslăvindu-Şi Fiul pe Calvar,
Cel ce-i mai sus decât nemărginirea,
ne-a dat, prin El, nemărginirea-n dar.
Ne-a îmbrăcat în sclipitoare haină.
Şi-n pasul veşniciilor ce vin,
mereu deplin vom şti oricare taină
şi taine noi vor rămânea deplin.
A fost cândva… vor spune cronici sfinte.
Şi n-or mai fi nici lacrimi, nici nevoi.
De cele vechi nu ne-om aduce-aminte,
când vom străbate veşnic ceruri noi.
Dar ca să ştim ce frângere grozavă,
ce fără margini preţ a dat Isus,
oricât vom fi urcaţi din slavă-n slavă,
al crucii nimb va rămânea mai sus.
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu…
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn…
„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ți pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ți sunt!
„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!
Am spus-o cândva, cu 24 de ani în urmă… și astăzi, încă putem striga la fel:
Vino Doamne!
Pentru cei ce și-au dat cândva viața pentru a face colțul de lume unde trăiesc un loc mai bun! Pentru cei care astăzi uită acest lucru! Pentru cei cei uită că Domnul Isus Hristos a făcut același lucru pentru noi, ca să moștenim împărăția: S-a sacrificat pe Sine, iar noi trăim azi fără Dumnezeu!
Vino Doamne!… și ai milă de noi!
Nopți lungi și triste acasă mă gândesc Și pe voi acolo vă zăresc. Sunt nopți pline de groază pentru mine în război, Sunt nopți de basm acolo la voi.
Și Doamne pentru ce o viață de coșmar? Și pentru cine se moare în zadar? Sunt nopți pline de groază când teamă mi-e să fiu, Sunt nopți de basm de care nu mai știu.
R: Doamne, vino Doamne Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
De ce nu încetați acest cumplit război? De ce vă gândiți numai la voi? Și nici nu vă pasă de mama care-și plânge Copilul său ucis ce zace-n bălți de sânge. Și nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt, De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt.
Cât de mult, o Doamne, cât de mult
Privești creația Ta săpată-n lut;
O lume plină de oameni agitați
Ce uită ades de cine-au fost creați.
Aștepți și azi, din zori și până seara
Și-ai așteptat demult credința să apară.
Iar omul, ce-n palma Ta a fost născut
Nepăsător trăiește de tot ce ai facut.
Cât de multă frumusețe ai pus în flori și iarbă
Și pe-ntreg pământul ai pus o verde salbă.
Cât de multă dragoste ai pus în orice ființă
Și-ntreaga Ta zidire întrece orice știință.
Cât de multe faci, o Doamne, pentru noi
Și noi suntem adesea în credință atât de moi.
Învață-ne, o Doamne, să trăim precum îți place
Și să prețuim mai mult darul Tau de har și pace.
Din ceruri, dintr-o dată, prin vuietul de vânt,
Răsună cu putere cuvântul Celui Sfânt.
Și ca răspuns la toate câte-am întrebat,
Ca și lui Iov îmi spune că singur n-am umblat.
Și vocea-I ca de tunet îmi zguduie ființa,
Și cu putere El îmi mustră conștiința.
„Unde fără Mine crezi că poți trăi
Când viața și cu moartea tu nu poți să le știi?
Unde printre oameni să te ascunzi ai vrea
Când toata omenirea-i născută-n palma mea?
Unde fără Mine să poți să te-odihnești
Și visul tău de viață în noapte să-l trăiești?
De-ai știi că nemurirea se află-n șoapta Mea
Și-n cer împărăția cu Mine-o poți avea,
De-ai știi toată puterea ce-n tine o pot pune
De ce mai stai departe, departe, fără Mine?
Te rog, adu-ți aminte că ești creația Mea
Și vino lângă Mine, acum e șansa ta!
Mireasmă tu ești în bolta de seară,
Venită din raza cerescului cânt.
Umblând între stele, aduci primăvară
Și-n urma ta cântă și cer și pământ.
Un susur duios îmi scaldă ființa,
Atunci când vorbești spre mine încet.
Și-aproape că simt că-mi pierd cunoștiința
Și inima-mi zbate să iasă din piept.
Podoaba de flori ce umple câmpia
Îți este cununa ce șade pe cap,
Și-atunci când te văd îmi dai bucuria
Și de orice durere din suflet eu scap.
Iubirea și viața alături de tine
Sunt daruri venite din cerul înalt.
Răspunsul îmi ești la multe suspine
Venit de la tronul făcut din smarald.
Aș vrea să pot ține în mâinile mele
Din timpul ce curge etern în pustiu,
Să stau lângă tine acolo-ntre stele
Și veșnic alături de tine să fiu.
Sunt unii ce-aleg să pășească-n zadar
În lumea nebun-a pieirii,
Și tot ce trăiesc e târg și bazar,
Căci omul în lume e doar un hoinar
Departe de calea iubirii.
Nădejdea e pusă în pâlcuri de fum
Ce-ndată se-mprăștie-n zare.
Mulți oameni se-ncred în viața de-acum
Trăind cu iluziile propriului drum,
Și merg spre a morții chemare.
Degeaba se-nchină la zeci de Baali
Și-n bani își găsesc siguranța.
Degeaba se-arată ca oameni morali
Și-aleargă-n zadar după oamenii mari
Că-n foc li se termină viața.
O, Doamne Isuse, ai mila de noi
Și iartă a neamului crimă!
Nu vrem să fim, Doamne, cu Tine-n război,
Ci scapă-ne, Tată, de-al lumii noroi
Și prin cruce ne iartă de vină!
Unde fără Tine putea-voi să m-ascund?
În umbrele din noapte, în găuri de pământ?
În vorbele ce-s spuse cu necugetări semețe?
În lumea-nșelătoare și plină de povețe?
Unde fără Tine, o, Doamne, să trăiesc
Și viața care vine deja s-o prăpădesc?
Și știința ne învață că totu-i trecător,
Dar nu se îngrijește de drumul viitor.
Și unde fără Tine zadarnic să mă-ndrept,
Să pot să-nving ispita și lumii să țin piept?
De ce-aș plăti eu oare ego-ului tribut,
Când fără Tine, Doamne, pe veci aș fi pierdut?
Suspinele presară semințe de amar
Când fără Tine, Doamne, trăim într-un coșmar.
Ne place agonia și chinul din eșec,
În clipele-egoiste și zilele ce trec.
Nu vreau să-mi pierd suflarea și harul ce mi-l dai,
Și tot ce mă ajută s-ajung la Tine-n Rai.
De-aceea Tată Sfinte, te rog să mă primești
Și să rămân cu Tine în casele cerești.
„Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1)
Cred că orice om este dotat cu suficientă înțelegere încât să poată recunoaște adevărul acestei afirmații. Realitatea în care trăim este independentă de credința sau încredințarea pe care fiecare dintre noi o are. Ea nu depinde de ceea ce credem sau nu credem. Că dacă ar fi așa, atunci Universul ar fi cu mult mai sărac și mai simplu decât este acum.
Azi am terminat de vizionat un serial anime în care am regăsit aceeași afirmație, formulată puțin diferit. Ousawa Akatsuki, personajul principal, un luptător aflat față în față cu un inamic mai puternic decât el, tocmai pierde posibilitatea de a-și mai folosi sabia. Cu toate acestea, el a pășit înainte pentru a continua să-și înfrunte adversarul, dar Myuu (partenera lui) încearcă să-l oprească:
Myuu: Încetează odată! E o nebunie să continui să lupți. Nici măcar nu mai ai o armă. E fără speranță! Akatsuki: Sănătate, nebunie, fără speranță sau cu speranță. Nimic din toate astea nu mai contează acum. Este ori da, ori nu. Ori ai credință, ori nu! Asta-i tot! Myuu: Dar… Akatsuki: În momentul ăsta, trebuie să ai încredere în mine. Nu poți înceta să crezi în mine, nu acum! Dacă ai credință doar în lucrurile care știi că se vor întâmpla, asta nu-i credință cu adevărat. Este acum sau niciodată. Acum trebuie să ai încredere în mine! Ai decis să rămâi cu mine, așa că… trebuie să crezi că nici eu nu voi pierde, nu aici. Ori este atât de greu să crezi în mine?
Credința NU determină un anumit lucru să existe sau să se întâmple; ci doar ne deschide ușa să putem avea legătură cu acel lucru. Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică nu sunt lucruri pe care le poți vedea în mod normal, dar credința face posibilă legătura noastră cu ele.
Iată că s-a mai dus o vară… s-a mai terminat un sezon. A mai căzut o filă din calendarul vieții noastre. Câte credeți că mai sunt? Indiferent de numărul lor, cu toții știm că va fi o zi când Cineva o să desprindă și ultima filă. Dar important este ce veșnicie va fi scrisă pe spatele ei. Pentru că, atunci când timpul se termină, urmează nesfârșitul. Unde va fi al nostru, al fiecăruia din noi? Foarte adevărată este expresia „cum îți așterni, așa vei dormi!”, pentru că în patul pe care îl pregătim de acuma ne vom „odihni” în veșnicie.
Pun pariu că o să spuneți că asta sună a „melancolie de toamnă”. 🙂 Poate că da, poate că nu… Până atunci, ne pregătim de școală, de cursuri… fiecare după caz; de noi aventuri într-un nou sezon al vieții. Până la ultima filă trebuie să creștem în toate privințele, să devenim tot mai mult oameni destoinici și de caracter. Cine știe câte filme și jocuri vor mai apărea? Cine știe cât de mult vom crește spiritual (să sperăm)? Cine știe câte vom mai descoperi din acel izvor nesecat numit Biblia?
Nu ne rămâne decât să facem ceea ce avem de făcut, într-un chip cât mai vrednic de Dumnezeul Creator!
– Timpul este singura monedă pe care o ai; tu decizi pe ce o cheltuiești.
– Toți avem o mașină a timpului. Câteodată ne duce înapoi, atunci avem amintiri; câteodată ne duce înainte, atunci avem vise.
– Timpul este prea încet cu cei care așteaptă, prea iute cu cei care se tem, prea lung pentru cei care suferă, prea scurt pentru cei care se bucură, dar pentru cei care iubesc, timpul este eternitatea.
– Nimeni nu poate omorî timpul fără să rănească eternitatea.
– Timpul este un hoț pe care legea nu-l pedepsește.
– Cât de lung este un minut depinde de care parte a ușii către baie te afli.
– Ceea ce poate fi făcut oricând, nu e făcut niciodată.
– Vestea proastă e că timpul zboară; vestea bună e că tu ești pilotul.
– Timpul ne întipărește pe fețe lacrimile pe care nu le-am vărsat.
Metamorphosis 