RSS

Arhive pe etichete: poezie

Râma

(de Marius Cristian P.)

Într-un colț, la o fereastră
Alerga o râmă-albastră
C-a pierdut astăzi în gară
Trenul ce-o ducea la țară.

Vai și ce înfuriată
Era râma… transpirată.
Iar de-atâta alergat
Are febră-n omuplat.

Nici măcar nu a văzut
Că are tricoul rupt,
Iar șiretul la sanda
L-a pierdut pe undeva.

Iar în goana ei nebună
S-a-necat cu o alună,
Și s-a-mpiedicat pe loc
De o cizmă fără toc.

Iar acum că trenu-i dus
Se întoarce la apus,
Se întoarce iar acasă
C-o valiză și o plasă.

Și de-atâta ostenit
La fereastră s-a oprit
Că de nu, risca s-ajungă
Slabă, galbenă și lungă.

Băgând capul în valiză
A intrat cu capu-n priză
Și s-a ridicat uimită
Și cu fața rumenită.

Neștiind ce s-a-ntâmplat,
Capul iarăși a băgat
Și acum, fără-ndoială,
S-a lovit de-o nicovală.

Râma, și mai mult mirată,
Vrea să mai încerce-o dată:
Ce-a pățit bagajul ei
De îi face vânătăi?

Un păianjen mai trăsnit
Lângă râmă s-a oprit
Și, văzând-o șifonată,
A-ntrebat râma îndată:

„Ce-i surato? Ce-ai pățit?
Cum de te-ai învinețit?”
„Deh, păianjen, ce să spun
Când bagajul mi-e nebun?”

Povestindu-și aventura,
Cum era să-și rupă gura
În valiza misterioasă,
Râma-ntreabă curioasă:

„Dacă bag mâna un pic,
Voi putea s-o mai ridic?”
„Poți să cauți mai adânc,
Poate-ajungi iar în pământ!”

Și cum sta și se tocmea
Cu păianjenul așa,
Râma își luă curaj
Vârând mâna în bagaj.

Scotocind cu multă grijă,
Se înțeapă într-o tijă,
Însă continuând cu zor
Prinde-n mână un topor.

„Cine-a pus așa ceva
Tocmai în valiza mea?
Nu mai pot! Inadmisibil
Să găgsesc și-un crocodil!”

„Crocodil?!” strigă uimit
Păianjenul acum albit,
Căci privi și el în jos
În bagajul misterios

Și-a văzut întregul Nil
Ce-aducea un crocodil…
Și-alte zeci de creaturi
Ce veneau ca niște duri.

Râma însă cu viteză
Și cu gust de maioneză,
Cu vechime în șomaj
Pune dopul în bagaj.

Sprijinindu-se în coate,
Își lăsă capul pe spate
Răsuflând încetișor
Când, deodată: un fior!

Dacă tot ce s-a-ntâmplat
Cu valiza ce-a cărat
S-ar putea iar întâmpla
Și cu plasa ce-o avea?

Și privind cu disperare
La păianjenul pe care
Frica l-a făcut cam fraier
Că făcea șpagatu-n aer.

Când se uită și în spate,
Vede plasa cum se zbate;
Dă din colțuri, din mânere,
Parcă zboară, parcă piere.

Off! De atâta stres și teamă,
Cu picioarele de zeamă,
Râma de culoare-albastră
A fugit de la fereastră.

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 29 Ianuarie 2015 în Comic, Creație personala, Poezie

 

Etichete:

Prin daruri răspunde Divinul

(de Marius Cristian P.)

Sinistru ne scurgem nisipul vieții
În marea uitării ce zace-n abis,
Iar omul încearcă în mijlocul pieții
Să-și cumpere viața ce-o vede în vis.

Zadarnică-i este speranța lumească
Când crede că totul e în mâna sa.
Dorește sălbatic fericit să trăiască,
Iar ego-ul îi promite orice va visa.

Dar iată în zare izvorul curat
Cum drumul și-l sapă prin viață;
Și tot ce atinge este îmbălsămat
Căci este atins de-o Slavă măreață.

Nimic din ce-am face nu ar merita
Dumnezeu să ne dea recompensă,
Nici fapta, nici gândul și nici altceva
Nu mută a răsplătirii piesă.

Dar iată că totuși ne-mbracă în har
Și primim mai întâi mântuirea,
Că așa e izvorul cel fără hotar:
În cer Dumnezeu ne face primirea.

Și oricâte clipe mai apoi ar urma,
Dumnezeu credincios ne este alături
Și oricât de mult sau adânc am cădea,
Prin darul Său iarăși primim îndurări.

Și iarăși prin dar primim noi putere
Să-nvingem păcatul și-ale sale dureri,
Tot El dă tărie să stăm în picioare
Și să lucim în noapte ca niște luceferi.

Credința, speranța și dragostea ta
Sunt și ele lucrarea zidită de El,
Orice bine-ai face cu vorba sau fapta
Sunt daruri primite prin har de la Miel.

Iar orice victorie ce-n viață tu ai,
Sau perechea ce-ți mângâie sufletul,
Pentru ele nimic nu poți ca să dai
Căci prin daruri răspunde Divinul.

Sunt daruri trimise din a Sa bunătate
Ce-ți umplu de farmec întreaga ființă.
Nu pot fi plătite sau răscumpărate
Ci numai primite având pocăință.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Ianuarie 2015 în Creație personala, Poezie

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Decizie

Zilele trecute mi-a venit un gând cu privire la acest blog și am ales ca să-l public astăzi pentru că este 1 octombrie și ar fi exact 2 luni de la ultimul articol 🙂

Ideea care mi-a dat târcoale este despre continuitatea blogului Metamorphosis; și nu mă refer la faptul că aș dori să-l abandonez (asta în niciun caz). Doar că am observat că domeniile pe care le abordează (uhm… de fapt eu le abordez, fiind autorul) sunt oarecum diferite și fără o reală legătură între ele. Astfel, mă gândeam dacă să specializez acest blog doar pe o categorie (să îi zicem „jurnal”) și să creez alte bloguri specifice, în paralel, pentru celelalte categorii (anime, jocuri, media ș.a.)

Pentru asta însă, am nevoie de ajutorul vostru, al cititorilor. Mă puteți ajuta să aleg „destinul„ acestui blog bifând preferința voastră în următorul sondaj:

Vă mulțumesc!

 

Etichete: , , , , , ,

Eu sunt… Hyperion

…și oricare altul care își înțelege menirea pe acest pământ. Prin strălucire, am fost creați de Dumnezeu să strălucim.
Zilele acestea mi-am reamintit de Luceafărul, iar finalul poeziei redă oarecum un sentiment lăuntric pe care îl simt în perioada asta.

„- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.”

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.

– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

Ce cuvinte!… „Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”… Cât de multe putem primi („catarg după catarg” etc.), și totuși suntem gata să renunțăm la veșnicie, la tot doar pentru a urma un om… un om atât de schimbător. „Și pentru cine vrei să mori?”…
Și aș vrea să închei astfel:

Și noi suntem luceferi
și-avem o strălucire,
Purtăm în noi puteri
Și-un duh de nemurire.
Dorințe, idealuri
și visuri ce ne-animă
Să nu ne depărteze
De gloria sublimă.
Păstrați în voi lucirea
Și nu o irosiți.
Călcați peste zdrobirea
de patimi și dorinți.
Păstrați în voi lucirea!
Așa-am să fac și eu.
Și-n dar e izbăvirea,
Dar de la Dumnezeu!

 
 

Etichete: , , , , , , , , ,

A fost cândva

(de Costache Ioanid)

A fost cândva… şi c-un fior pe pleoape,
ne-om aminti sub viţă şi smochin.
A fost cândva un nesfârşit de ape…
Şi Duhul Sfânt plutea ca un suspin…

Deodată-n larg a răsunat Cuvântul!
Şi nevăzutul se făcu atom.
Isus umplea cu bogăţii pământul
când făuri ca frate-al Său pe om.

De dragul lui venea ades în luncă
şi tot ce-avea pe-acest pământ i-a dat.
Un singur rod, o singură poruncă,
purta un singur sâmbur de păcat.

Dar într-o zi se auzi-n ţărână:
„Gustaţi din rod şi fiţi ca Dumnezeu!”
Şi omu-a-ntins către păcat o mână,
iar Cel Viclean l-a prins în lanţu-i greu.

A plâns în cer o inimă frăţească.
Dar nu-i putea ascunde-al faptei blam.
Ci trebuia un preţ să se plătească.
Şi fu gonit şi rob Adam.

Nemaiavând nimic să-i aparţie
spre-a se plăti din lanţul Celui Rău,
S-a dat Isus pe Sine însuşi Sie,
căci numai El era deplin al Său.

Astfel din jertfă s-a născut iubirea.
Şi proslăvindu-Şi Fiul pe Calvar,
Cel ce-i mai sus decât nemărginirea,
ne-a dat, prin El, nemărginirea-n dar.

Ne-a îmbrăcat în sclipitoare haină.
Şi-n pasul veşniciilor ce vin,
mereu deplin vom şti oricare taină
şi taine noi vor rămânea deplin.

A fost cândva… vor spune cronici sfinte.
Şi n-or mai fi nici lacrimi, nici nevoi.
De cele vechi nu ne-om aduce-aminte,
când vom străbate veşnic ceruri noi.

Dar ca să ştim ce frângere grozavă,
ce fără margini preţ a dat Isus,
oricât vom fi urcaţi din slavă-n slavă,
al crucii nimb va rămânea mai sus.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Martie 2014 în Literatură

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Conectivitate (poezie)

(Anonim)
Sunăm, ne apelăm, ne conectăm
Şi de semnale-i saturat eterul;
Comunicăm febril, dialogăm
Şi, prinşi de-acest vârtej, prea des uităm
Că mai avem un fir direct cu Cerul.

Pământul ne-a rămas parcă prea mic
Căci anulând distanţe, cu-ndrăzneală,
Vorbim mai mult, spunând ades… nimic,
Ne-apropie omniprezentul „clic”
Dar ne despart prăpăstii de răceală.

Sunăm să cerem şi să oferim,
Avem agenda supraîncărcată
Cu prieteni, cunoscuţi sau anonimi
Şi-n dialog steril ne irosim
Iar linia spre Cer e neglijată.

Tatăl ceresc aşteaptă răbdător
Să-L mai sunăm, să-I spunem ce ne doare,
Să-I cerem, cu credinţă, ajutor,
Să-I mulţumim că e îndurător,
Să-L lăudăm în sfântă închinare.

E dialogul binecuvântat
Când pe genunchi avem conexiune
Cu Cerul, niciodată ocupat,
Cu Cerul ce răspunde garantat,
Cu Ceru-n dialogul rugăciune.

Mereu deschis, mereu având semnal
Şi peste tot având acoperire,
Acest serviciu unic e vital
Iar dialogul, strict spiritual,
Ne-mbogăţeşte în dumnezeire.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Martie 2014 în Literatură, Meditații

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Iată Omul

(de Costache Ioanid)

„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!

„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu…
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn…

„Iată Omul!” strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ți pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ți sunt!

„Iată Omul!” umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
%d blogeri au apreciat asta: