Prin daruri răspunde Divinul

(de Marius Cristian P.)

Sinistru ne scurgem nisipul vieții
În marea uitării ce zace-n abis,
Iar omul încearcă în mijlocul pieții
Să-și cumpere viața ce-o vede în vis.

Zadarnică-i este speranța lumească
Când crede că totul e în mâna sa.
Dorește sălbatic fericit să trăiască,
Iar ego-ul îi promite orice va visa.

Dar iată în zare izvorul curat
Cum drumul și-l sapă prin viață;
Și tot ce atinge este îmbălsămat
Căci este atins de-o Slavă măreață.

Nimic din ce-am face nu ar merita
Dumnezeu să ne dea recompensă,
Nici fapta, nici gândul și nici altceva
Nu mută a răsplătirii piesă.

Dar iată că totuși ne-mbracă în har
Și primim mai întâi mântuirea,
Că așa e izvorul cel fără hotar:
În cer Dumnezeu ne face primirea.

Și oricâte clipe mai apoi ar urma,
Dumnezeu credincios ne este alături
Și oricât de mult sau adânc am cădea,
Prin darul Său iarăși primim îndurări.

Și iarăși prin dar primim noi putere
Să-nvingem păcatul și-ale sale dureri,
Tot El dă tărie să stăm în picioare
Și să lucim în noapte ca niște luceferi.

Credința, speranța și dragostea ta
Sunt și ele lucrarea zidită de El,
Orice bine-ai face cu vorba sau fapta
Sunt daruri primite prin har de la Miel.

Iar orice victorie ce-n viață tu ai,
Sau perechea ce-ți mângâie sufletul,
Pentru ele nimic nu poți ca să dai
Căci prin daruri răspunde Divinul.

Sunt daruri trimise din a Sa bunătate
Ce-ți umplu de farmec întreaga ființă.
Nu pot fi plătite sau răscumpărate
Ci numai primite având pocăință.

 

Eu sunt… Hyperion

…și oricare altul care își înțelege menirea pe acest pământ. Prin strălucire, am fost creați de Dumnezeu să strălucim.
Zilele acestea mi-am reamintit de Luceafărul, iar finalul poeziei redă oarecum un sentiment lăuntric pe care îl simt în perioada asta.

„- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
…
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.”

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
…
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

Ce cuvinte!… „Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”… Cât de multe putem primi („catarg după catarg” etc.), și totuși suntem gata să renunțăm la veșnicie, la tot doar pentru a urma un om… un om atât de schimbător. „Și pentru cine vrei să mori?”…
Și aș vrea să închei astfel:

Și noi suntem luceferi
și-avem o strălucire,
Purtăm în noi puteri
Și-un duh de nemurire.
Dorințe, idealuri
și visuri ce ne-animă
Să nu ne depărteze
De gloria sublimă.
Păstrați în voi lucirea
Și nu o irosiți.
Călcați peste zdrobirea
de patimi și dorinți.
Păstrați în voi lucirea!
Așa-am să fac și eu.
Și-n dar e izbăvirea,
Dar de la Dumnezeu!

 

O, Doamne, privește!

O, Doamne, privește, privește poporul
Ce arde-n neștiinţă şi-n mii de păcate,
Păzește-l de moarte căci nu ştie norul
De duhuri ale lumii întunecate.

O, Doamne, privește cu a Ta îndurare
Spre suflete ce Tu cândva le-ai dat viață,
Privește cum umblă pe căi de pierzare
Conduși de-a lor pofte și inimi de gheaţă.

O, Doamne, privește spre cei ce se-nchină
La bani și la alte lucrări omenești.
Și habar nu au că vremea-o să vină
Să dea socoteală pentru cele trupești.

O, Doamne, privește, și nu înceta
Belșugul Tău, Doamne, de har și-ndurare,
Și-n ziua cea mare când vei judeca
Să avem parte de a Ta iertare!

Marius Cristian P.

 

Curățenia de primăvară

Exact! Suntem deja în martie, chiar dacă vremea frumoasă se lasă așteptată. Ziua este deja mai lungă… la sfârșitul lunii ne vom schimba ceasurile cu o oră înainte (summer time)… Ziua Îndrăgostiților, 1 Martie și Ziua Femeii au declanșat deja inimioare plutitoare în atmosferă, triluri și armonii sufletești care ne aduc mai aproape unii de alții.

De asemenea, este și perioada în care casele noastre devin mai curate, mai primitoare. Nici calculatorul nu trebuie neglijat, mai ales că este un instrument care atrage la sine nu numai lucruri frumoase. Astfel, am început și eu să-mi fac ordine și curățenie în spațiul virtual. Prin urmare, să nu se supere nimeni că nu se mai regăsește în lista mea de „prieteni” de pe Facebook. Prieten înseamnă prieten, așa că voi încerca să rămân cât mai fidel acestei definiții. Știu că nu am nevoie de Facebook pentru a fi aproape de cei dragi, dar cu atât mai puțin am nevoie pentru cei care nu-mi sunt atât de apropiați. În plus, niciodată nu am agreat un număr mare de „friends”. De ce să afișăm etichete false?

Și pentru că, datorită cuiva, mi-am regăsit interesul de a mai publica pe blog și de a-l actualiza, vă invit să-mi fiți în continuare musafiri aici, pe serenityheaven.wordpress.com, prin celebra melodie de la Disney din Frumoasa și Bestia: Be Our Guest (în varianta franceză C’est la Fête):

 

Cine sunt eu?

Este o întrebare pe care ne-o punem fiecare dintre noi la un moment dat. Și dacă nu, ar trebui să ne-o punem. De ce? Pentru simplul fapt că fiecare om este o „victimă” a situațiilor, presiunilor, evenimentelor și persoanelor cu care avem contact. Fie că stai în picioare sau cazi, tu ești rezultatul propriilor tale decizii. Cu atât mai puțin ar trebui să se vadă în tine rezultatul deciziilor pe care altcineva le-a luat pentru sine. Nu ar trebui să urmăm pe altcineva în hotărârile lui, decât dacă acestea coincid cu voia lui Dumnezeu. Atunci întreabă-te: asta trebuie să faci?

Pentru că ceea ce faci, te caracterizează ca persoană. Fiul risipitor a plecat pentru că așa a ales; s-a întors tot pentru că a ales. Nu a fost nimeni să meargă după el, să îl urmeze în gândirea lui. Dar noi o facem ades. Ne îmbrăcăm așa cum face sau spune altcineva, gândim ca altcineva. Uneori poate din admirație, alteori poate din compătimire… dar problema este: cine sunt eu?

Să nu uităm că Edenul a fost pierdut de către om din interiorul său. Șarpele nu l-a obligat sau la forțat pe om să încalce porunca lui Dumnezeu; ci omul a ales neascultarea, pentru că a gândit ca șarpele… a gândit ca altcineva. Atunci el și-a pierdut identitatea… și raiul.

Sunt persoane de care ne atașăm; dar odată ce acestea pleacă, fie le păstrăm în cugetul nostru, fie le urmăm în continuare. În ambele situații, ne pierdem identitatea proprie. Cine ești tu? Ești ceea ce te „ajută” altul să fii? Urmezi tu într-adevăr ceea ce Dumnezeu așteaptă de la tine? Sau Îl lași să aștepte, că tu ești prea ocupat să urmezi ceea ce face altcineva? Nu lăsa pe cineva exterior ție să-ți determine credința și faptele tale. Poate că îți dorești ca cineva drag să se întoarcă la tine. Dar nu îl ajuți conformându-te tu cu ceea ce face el, ci dacă îți păstrezi verticalitatea, avându-L ca temelie pe Dumnezeu!

Nu te lăsa ademenit, ci gândește-te… cine sunt eu?

 

Cât de mult

Cât de mult, o Doamne, cât de mult
Privești creația Ta săpată-n lut;
O lume plină de oameni agitați
Ce uită ades de cine-au fost creați.

Aștepți și azi, din zori și până seara
Și-ai așteptat demult credința să apară.
Iar omul, ce-n palma Ta a fost născut
Nepăsător trăiește de tot ce ai facut.

Cât de multă frumusețe ai pus în flori și iarbă
Și pe-ntreg pământul ai pus o verde salbă.
Cât de multă dragoste ai pus în orice ființă
Și-ntreaga Ta zidire întrece orice știință.

Cât de multe faci, o Doamne, pentru noi
Și noi suntem adesea în credință atât de moi.
Învață-ne, o Doamne, să trăim precum îți place
Și să prețuim mai mult darul Tau de har și pace.

(de Marius Cristian P.)

 

Unde fără Mine

Din ceruri, dintr-o dată, prin vuietul de vânt,
Răsună cu putere cuvântul Celui Sfânt.
Și ca răspuns la toate câte-am întrebat,
Ca și lui Iov îmi spune că singur n-am umblat.
Și vocea-I ca de tunet îmi zguduie ființa,
Și cu putere El îmi mustră conștiința.

„Unde fără Mine crezi că poți trăi
Când viața și cu moartea tu nu poți să le știi?
Unde printre oameni să te ascunzi ai vrea
Când toata omenirea-i născută-n palma mea?
Unde fără Mine să poți să te-odihnești
Și visul tău de viață în noapte să-l trăiești?

De-ai știi că nemurirea se află-n șoapta Mea
Și-n cer împărăția cu Mine-o poți avea,
De-ai știi toată puterea ce-n tine o pot pune
De ce mai stai departe, departe, fără Mine?
Te rog, adu-ți aminte că ești creația Mea
Și vino lângă Mine, acum e șansa ta!

(de Marius Cristian P.)

Citește și „Unde fără Tine”

 

Deșertăciune

Sunt unii ce-aleg să pășească-n zadar
În lumea nebun-a pieirii,
Și tot ce trăiesc e târg și bazar,
Căci omul în lume e doar un hoinar
Departe de calea iubirii.

Nădejdea e pusă în pâlcuri de fum
Ce-ndată se-mprăștie-n zare.
Mulți oameni se-ncred în viața de-acum
Trăind cu iluziile propriului drum,
Și merg spre a morții chemare.

Degeaba se-nchină la zeci de Baali
Și-n bani își găsesc siguranța.
Degeaba se-arată ca oameni morali
Și-aleargă-n zadar după oamenii mari
Că-n foc li se termină viața.

O, Doamne Isuse, ai mila de noi
Și iartă a neamului crimă!
Nu vrem să fim, Doamne, cu Tine-n război,
Ci scapă-ne, Tată, de-al lumii noroi
Și prin cruce ne iartă de vină!

(Marius Cristian P.)

 

Ecouri

Dulce-i sunetul tăcerii
Ce răsună-n inimi goale.
Poți să te opui durerii,
Neclintit să stai pe cale.

Când și îngerii din ceruri
Te privesc apăsător,
Și când demonii pierzării
Te-nsoțesc amăgitor,

Sau când lumea înconjoară
Al tău suflet solitar,
Nu-i nimic să te doboare;
Nicidecum nu fii fugar!

Păstrând singura credință
Și legat de Duhul Sfânt
Peste lume-ai biruință,
Peste demonii-n văzduh.

Însă inima ți-e vie?
Bate pentru Dumnezeu?
Sau nu vrea decât să știe
Ce frumos răsună: „eu”?

Existența te înșală
Cu al științelor năvod,
Iar prin media dau năvală
Amăgiri pentru norod.

De ce lași să intre-n suflet
Lucruri pline de amar?
De ce facem loc în cuget
Spre-a păcatului altar?

Vorbe goale și deșerte
Le purtăm în orice zi,
Și-ale diavolui oferte
Nu le știm a le opri.

Cât de grea să fie calea
Să-mplinim al Său Cuvânt?
Doar Isus alină jalea
Și ne scoate din mormânt.

O credință ni se cere
Și să fim neprihăniți;
Din a dragostei avere
Să-ntărim pe cei zdrobiți.

(Marius Cristian P.)

 

Victorie și înfrângere: o alianță valoroasă

Observ că aceste două realități sunt atât de strâns legate una de cealaltă precum fețele unei monede. Aș putea zice că sunt chiar indispensabile una de cealaltă. Am avut parte din belșug de acestea două în ultima vreme. De AMÂNDOUĂ ! Unii vor zice că așa este viața omului: fără bucurie totală; dacă ai parte de bucurie, trebuie să fie și un pic de amărăciune… Alții ar putea spune că omenirea este atât de rea, încât nu este posibil să existe fericire fără tristețe.

Eu cred că această structură face parte din înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin acest cuplu de nedespărțit, Dumnezeu a instaurat un echilibru în Univers din grijă pentru inimile noastre. Da, din grijă! Omul are tendința de a transforma o stare într-o stare exagerată. Dacă am avea parte numai de victorii, ne-am îngâmfa până la ceruri și nicio scară de pompieri n-ar mai ajunge la nasul nostru. Am trăi o stare de exaltare continuă ce ne-ar face să privim semeț de sus și am uita de starea noastră inițială. De asemenea, dacă ar fi numai înfrângeri, inima omului ar fi mâhnită mereu, iar depresia ar fi un mod de viață. Se pare că suntem dependenți de ambele ingrediente pentru un caracter echilibrat. Una neutralizează pe cealaltă.

Însă există un detaliu care nu este atât de vizibil, dar este cât se poate de real. Unul din elementele acestei perechi victorie-înfrângere este un element stabil, natural; pe când celălalt este un element subordonat. Noi trăim și facem tot ceea ce facem pentru a ajunge la o victorie deplină, în toată splendoarea ei. Pentru a ne șlefui în direcția aceasta, Dumnezeu ne îngăduie și înfrângeri, pentru a cunoaște gustul amar al lipsei de victorie, al eșecului pentru a înțelege mai bine importanța victoriei și a o valorifica așa cum se cuvine. Victoria trebuie să fie eternă, iar înfrângerea temporară! Misiunea noastră este să realizăm care este partea naturală și care este cea subordonată. Să înțelegem că viața și sufletul nostru trebuie să se îndrepte spre victorie, cu toate treptele de eșec necesare.

Înfrângerea nu este o distrugere, ci o îmbunătățire a percepției asupra victoriei !!

 

Doamne, Tu-mi cunoști inima

Asta înseamnă putere absolută, divină, ce cuprinde tot. Asta înseamnă Dumnezeu…