Aniversare la un sfert de secol

Era o zi liberă și nu trebuia să merg la serviciu. Vroiam s-o petrec cât mai solitar cu putință. A 25-a aniversare a mea (un sfert de secol)… și ce dacă?… probabil că nu e cu nimic mai specială decât celelalte. Apropierea acestei zile sculpta tot mai adânc în sufletul meu o tristețe tot mai apăsătoare. Nu mi-o doream. Mai ales când ai dorințe neîmplinite și le vezi cum stau în așteptare, în timp ce perioada prielnică fiecăreia din ele se scurge ca nisipul de neoprit dintr-o clepsidră. Și totuși ziua aceasta trebuia să vină… ca oricare zi, una după alta.

Nu aveam niciun examen programat pentru această zi. Vroiam să ies afară, să fac o promenadă prin București (nu obișnuiesc așa ceva, dar tocmai de aceea mă gândeam la asta). Totuși temperatura de afară nu mă prea îmbia să dau curs unui astfel de gând… și nici mama. Îmi zicea să stau liniștit acasă, să mă odihnesc. Mi s-a confirmat bănuiala că nu voi putea sta prea singur de ziua mea și că urmează în curând să fiu invadat de „musafiri”. Așa că am început să-mi fac ordine prin calculator și să mai joc câteceva. Până când a sosit Gabi, complicele nr. 1 și spioană cu chip de înger. Probabil că are și brevetă cu titlu onorific: „cel mai nevinovat dintre pământeni”. Scopul vizitei: să o ajute pe mama să facă un tort pentru aniversare. De menționat că tortul a fost excelent. Totuși, ceva era putred… nu de la Gabi, dar așa este expresia 😀 .

Și într-adevăr, mai pe seară, sună cineva la ușa. Mă duc și mă uit pe vizor… și nimic. Pustiu, pampas. Mai vedeam câte o tufă rostogolită de vântul savanei (scuzați, asta e dintr-un alt peisaj 😀 ). Mă întorc și anunț că nu era nimeni, dar la comanda repetitivă și insistentă a mamei „du-te și deschide și vezi cine-i !” m-am trezit iar la ușă. Înainte de a deschide, m-am pregătit să nu tresar în cazul vreunei apariții bruște de după perete. N-a fost cazul, că în fața ușii se odihnea liniștită planta mea din ghiveci, ținând ostentativ o hârtie agățată pe una din ramuri. Dintr-o privire fugară în timp ce puneam planta la locul ei și închideam ușa în urma mea, mi-am dat seama că era o hartă a parcului din apropiere. M-am întors la birou, unde am început să citesc mesajul: deasupra hărții scria în româneza noastră cea de toate zilele, iar sub hartă era un alt mesaj scris în codul Morse. Ferice de cel conectat la internet și cu facturile plătite… altfel nu aveam cum să descifrez mesajul. Sus de tot era scris: „Suntem născuți să fim căutători de comori printre tainele acestei vieți.” După ce am stat să descifrez punctuleț cu liniuță (de mi s-au făcut ochii ca la tiparniță), am obținut următorul text:

„Marius
La mulți ani ți se cuvine
Această hartă e pentru tine
Ieși afară, îmbracă-te bine
O comoară te așteaptă la o stație de cămine.”

Pe hartă era reprezentat un traseu cu o linie roșie, având două X-uri (tot roșii) care marcau punctul de start și de final al drumului. M-am deghizat repede în niște haine pentru a ieși din casă, în timp ce Gabi arunca o privire perfect inocentă peste hartă. Deși i-am spus în față că este complice, mi-a spus atât de senină că nu știe nimic, încât și rudele ei ar fi crezut-o. Am pornit către punctul de început al aventurii. Aș fi putut parcurge traseul direct, dar mai erau marcate niște X-uri cu alb pe lângă acest drum; deci trebuia să fac anumite opriri. Primul stop era în spatele unor colibe de lemn în care a avut loc un târg de bunuri de sărbători. Acum, aceste colibe erau goale și părăsite, iar în spatele lor era un pâlc de brazi. Nu știam exact ce trebuia să găsesc și pe unde să mă uit. Am început să caut pe lângă o bancă, prin copaci, să răscolesc zăpada… nimic. Nici pe stâlpul de iluminat nu era nimic. Brusc am tresărit la scârțâitul ușii unei colibe în timp ce se deschidea încet. Nu știam dacă era vântul sau cineva ascuns în întunericul din interior. M-am apropiat și am încercat să privesc înăuntru; regretam deja că nu luasem și lanterna cu mine. Totuși am putut să văd printre umbrele proiectate de felinar că înăuntru nu erau decât mizerii și sticlă spartă. Nimic viu sau demn de luat în seamă. Mă întroc la brazi și îmi reîncep căutarea; nu vroiam să pornesc mai departe fără să descopăr semnificația primului marcaj de pe hartă. Nu puteam să încep cu o înfrângere! Și chiar am găsit ceva de data asta: era un bilet prins cu un clește de o ramură de brad. Avea următorul mesaj:
„Bravo! Ai găsit biletul numărul 1… dar aventura abia a început!
Dacă stelele mai pot dărui lumina, dacă cerul mai îngăduie suflarea e pentru că Dumnezeu vrea să-ți șoptească: Ai mare preț în ochii Mei!”

Am pornit mai departe. Următorul X era în preajma unui ansamblu de bănci din lemn cu arcade. Și erau pline de zăpadă. Am căutat acolo până am făcut stalactite la nas. Mă așteptam ca din moment în moment să apară niște ochi spioni din zăpadă, dar știam că nu o să poate face nimeni din câți cunosc așa ceva. Oamenii care treceau pe lângă mine îmi aruncau priviri curioase. Am studiat mai cu atenție harta și până la urmă am găsit un alt mesaj, tot agâțat de o creangă:
„Biletul 2: Prognoza meteo! Astăzi, cerurile arată Slava lui Dumnezeu, iar luna transmite razele îndurării Sale!
Atenție! Din regiunea Paradis se va îndrepta spre tine o ploaie de binecuvântări! Nu-ți lua umbrela, lasă-le să te cuprindă pe deplin..!”

Mi-am continuat aventura în timp ce admiram frumusețea lunii pline din acea seară și prietenia celor care au contribuit pe o vreme așa rece la realizarea unei aniversări atât de specială. Următoarele două bilete au fost mai ușor de găsit. Verificam acum și urmele din zăpadă ca să văd numărul și activitatea celor care au plasat aceste bilete. Mă simțeam ca și în cărțile lui Karl May despre Winnetou. Nu aveam însă timp să analizez mai în detaliu urmele, penrtru că oricine sau orice s-ar fi aflat la capătul drumului, pesemne că degerase zdravăn. Textele găsite erau acestea:
„Biletul 3: Încearcă să numeri stelele într-o noapte senină ca să vezi cât de des Se gândește Dumnezeu la tine. Încearcă să numeri infinitatea de lumini ale orașului și ai să vezi de câte ori încearcă Dumnezeu să-ți facă bucurii. Ai numărat fulgii de nea? De atâtea ori caută Dumnezeu să te susțină.”
„Biletul 4: Trăim în fapte, nu în ani; în bucurii și nu în bani; în sentimente ce-au rămas, nu-n limbile ce merg pe ceas. Ne măsurăm cu ce-am făcut, nu doar cu ceasul ce-a bătut. Și vom primi doar ce am dat, săraci sau sfinți la secerat.”

Ultimul bilet am crezut că este plasat în toaleta ecologică la care am ajuns. Dar spre fericirea mea, era prins tot de o creangă de copac, dar ceva cam sus. A trebuit să-mi iau elan (cerb, căprioară) și să sar cât mai sus. Dar l-am obținut cu brio, citind:
„Biletul 5: Ai un Dumnezeu care te aude, puterea dragostei în spatele tău, Duhul Sfânt în tine și tot cerul deasupra ta. Dacă Îl ai pe Domnul, ai har pentru  fiecare păcat, călăuzire pentru  fiecare răscruce, o luminare pentru fiecare colț și o ancoră în fiecare furtună; ai găsit tot ce aveai nevoie.”

Gata! Mă îndreptam spre finalul traseului, marcat cu un X rosu. Deja pe ultima alee am fost întâmpinat de un mare „LA MULȚTI ANI !” și de „vino mai repede, că am înghețat!”. Erau ai mei prieteni dragi, însoțiți de un șmecher om de zăpadă ce purta pe un braț un cadou. N-am mai zăbovit acolo decât pentru câteva fotografii, după care ne-am îndreptat către bârlog. Deși aventura se terminase, acasă mă aștepta un nou raliu cu o motocicletă și o mașină de formula 1 aflate pe tort.

Aceasta este povestea celei mai interesante și frumoase aniversări din câte am avut până acum. Mulțumesc încă o dată celor ce s-au gândit la mine într-un mod așa de deosebit și sper să reîntorc o parte din bucurie prin această povestire. Cel puțin pentru mine va fi ca o piatră de aducere aminte. 🙂